SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. Sâmbăta Patimilor: „Deșertat de slavă divină și de toată strălucirea Sa umană, Hristos biruie împotriva tuturor pariorilor care plusează pe înfrângerea Sa. Și ne arată că sfințenia este un adânc de smerenie”

Paștele Crucii

Intrăm, cu ziua de luni, în Săptămâna Patimilor. Sunt ultimele 7 zile care ne despart de Paște, zile marcate de Cina cea de Taină, trădarea lui Iuda, vindere, judecare nedreptă, umilire, răstignire, moarte, punere în mormânt… Părinții noștri o numeau și Paștele Crucii, adică timpul care trece sub semnul Crucii care se va înălța pe culmea Golgotei. O culme lungă astăzi, parcă de la un capăt la celălalt al lumii pe care o locuim.

Ție, fratelui meu, îți scriu în fiecare seară ca să înțelegi ziua ce vine. Nu, nu este o săptămână ca toate celelalte, nici simplă și nici de petrecut în indiferență. În fiecare seară vei auzi clopotul bisericii, poate chiar de peste drum, chemând la Denie, slujba serii care cuprinde în ea…dimineața zilei care vine. Da, slujba grăbește timpul, seara vorbim de ziua următoare, să trecem mai grabnic peste zilele acestea de tensiune și tristețe din care ni se naște bucuria, ieșirea din moarte. Învierea.

CITEȘTE AICI SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. Prima zi, lunea patimilor: „Hristos ne ține partea și ne vrea în Rai. Iadul nu e pentru oameni. Sus inima!”

CITEȘTE AICI SCRISOAREA CĂTRE FRATELE MEU. A doua zi, marțea patimilor: „E judecabil Iuda pentru această vânzare fiscalizată în casa de marcat a nemerniciei omenești?”

CITEȘTE AICI SCRISOAREA CĂTRE FRATELE MEU. A treia zi, miercurea patimilor: „Luați seama și nu fiți farisei cârtitori ori iude contabilizante. Când Dumnezeu e prezent totul se transformă în dar!”

CITEȘTE AICI SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. A patra zi, joia patimilor. „Grea lecție dată tuturor bolnavilor de funcții, indiferent unde se manifestă boala aceasta. Doar cel care slujește celui mic este mare”

CITEȘTE AICI SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. Vinerea patimilor: „Eloi, Eloi, lama sabahtani este strigătul ce-L apropie atât de mult de starea de om încât o picătură de s-ar mai fi vărsat din dumnezeirea Sa era prea om ca să ne mai poată mântui”

SÂMBĂTA PATIMILOR

Ziua a VI-a

Noapte de început de veac. Am plecat spre casă, aseară, după Prohodul Domnului, lăsându-ne inima mângâiată de nădejde. Cât de minunat cânta strana, îndată după ce am viersuit la marginea Gropii, aceste cuvinte: „ Astăzi cuprinde mormântul pe Cel ce cuprinde făptura cu palma: acoperă piatra pe Cel ce acoperă cerurile cu bunătatea; doarme Viața, și iadul se cutremură, și Adam din legături se dezleagă. Slavă rânduielii Tale, prin care săvârșind toate, ne-ai dăruit nouă viață veșnică, prin Sfânta Înviere cea din morți„.

Ne-am apropiat de mormintele celor dragi purtând în suflet bocetul pentru Hristos, Dumnezeul Răstignit și așezat în mormânt. Cum spuneam ieri, la suprafața lucrurilor, acolo unde suntem obișnuiți să privim cel mai ades, totul pare pierdut. Dumnezeu este înfrânt. Cât de liniștiți s-au așezat la masa de Pesah mai marii Templului.

Ce masă de cină strașnică a făcut Ponțiu Pilat, liniștit că iudeii nu s-au mai răsculat în Sărbătoare. Ierusalimitenii, săturați de cele văzute, plineau la casele lor masa aducerii aminte de izbăvirea din Egipt, de trecerea minunată prin Marea Roșie, prin Pustia de mai apoi. La masa aceea rituală, părinții povesteau copiilor despre Paștele de odinioară după ce asistaseră, deloc distanți, la Răstignirea Celui Care este Paștele. Mielul lui Dumnezeu venit să ridice păcatele lumii.

Cântarea Bisericii surprinde mai bine decât cuvintele mele adevărul acesta: „ Ziua de astăzi, mai înainte a închipuit-o cu taină Marele Moise, zicând: Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea, că aceasta este Sâmbăta cea binecuvântată; aceasta este ziua odihnei, în care S-a odihnit de toate lucrările Sale, Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, prin rânduiala morții după trup odihnindu-se...”. Moartea Sa ca odihnă, Mormântul ca o cămară împărătească. Izvorul învierii noastre.

La vremea dimineții, cât mai aproape de prânz, Biserica săvârșește Dumnezeiasca Liturghie. Vineri nu a făcut-o. Ca și cum lumea întreagă s-ar fi odihnit, oftând, ca să-și restarteze credința. Azi, în Liturghia aceasta unită cu Vecernia- slujba de seară, pentru a grăbi parcă și mai tare miezul nopții ce vine, se citesc la rând toate textele din Vechiul Testament care dau mărturie despre dumnezeirea Fiului, Patima și așteptata Sa Înviere din morți. Toate aceste texte, îmbibate în textul Dumnezeieștii Liturghii, sunt argumentele credinței noastre. Pentru cei care ne spun că nu avem dovezi, aici e izvorul argumentelor care se împlinesc în Persoana și lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos.

Unul din textele Triodului (cartea în care se cuprinde teologia cântată a Postului Mare) zice așa: „ Astăzi iadul strigă suspinând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aș fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria, că venind asupra mea, mi-a surpat puterea; porțile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le țineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-a înviat. Slavă, Doamne, Crucii Tale și Învierii Tale„. Altfel spus iadul dă mărturie că și-a înghițit moartea. Hristos este așezat pe Cruce ca o momeală pentru iad care crede că L-a ucis cum ucisese pe toți ceilalți drepți, profeți ori pe însuși Ioan Botezătorul. Siguranța aceasta îl face să-L înghită pe Hristos ca pe un mort oarecare. Odată înghițit, ne zic Sfinții Ioan Gură de Aur și Grigorie de Nazianz, este scuturat de convulsiile propriei morți și deșartă adâncurile sale. Varsă morții. Iar Hristos dărâmă porțile iadului, nu le deschide. Pentru ca acesta să nu mai aibă niciodată stăpânire peste oameni. Căci ce zdrobește Dumnezeu, Creatorul, nu poate fi rezidit de creatură.

De aceea zicem că Liturghia aceasta se ține în locașul bisericii, în chip văzut, dar în chip nevăzut se săvârșește în iad- locuința morților, arătând biruința pe care Hristos o are asupra morții. Desigur că omul modern e deranjat de cuvinte și conținuturi ca acestea: iad, păcat, diavol, moarte. Sunt conținuturi deranjante, ba chiar unii le socotesc doar creație a unei culturi înapoiate. Așa se întâmplă mereu când iadul dă pe afară. Denis de Rougemont scria, în lucrarea sa Partea Diavolului: „dovada că Diavolul există, acționează și reușește constă tocmai în faptul că noi nu mai credem în el (…)Dacă îi opuneți Diavolului viclenia, subtilitatea, ironia și inteligența rece, riscați să deveniți răi, cu alte cuvinte, cu cât veți căuta mai mult să fiți puternici în felul Diavolului, cu atât îi veți da mai multe avantaje, țelul său fiind să vă facă asemenea lui. Dar, dacă nu o faceți, veți pierde jocul, răul va triumfa și el se va da drept bine. Atunci, totul va fi pierdut!„. Aici biruiește Hristos! El luptă ca un Dumnezeu întrupat, purtând ca platoșă desăvârșită iubirea. De aceea vorbim mereu despre demnitatea creștinismului și nedemnitatea creștinilor. Pentru că suntem noi înșine ispitiți să biruim răul cu și mai rău, materialismul cu materialitate. Gol, deșertat de slavă divină și de toată strălucirea Sa umană, Hristos biruie împotriva tuturor pariorilor care plusează pe înfrângerea Sa. Și ne arată că sfințenia este un adânc de smerenie. Iar răului nu i se poate opune decât sfințenia, Sfântul.

La Ierusalim la vremea Liturghiei acesteia lumina nematerialnică ne reaprinde credința. Unii cred că este un argument al superiorității Ortodoxiei. Să nu fie. Ortodoxia nu are grade de comparație ci are Învierea ca fundament. Și cine nu crede e binevenit să-și aducă necredința ca dar bucuriei noastre, ca să nu ne transformăm în triumfaliști de pripas. Nu. Nu va mai fi încă o seară și încă o dimineață. La miezul nopții întunericul se face Lumină! Semn că Hristos a Înviat!

Necula Constantin Valer este preot creștin ortodox, conferențiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf. Andrei Șaguna„, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu. Specializat în catehetică și omiletică. Consilier al Mitropolitului Ardealului, autor a 60 de cărți, numeroase studii și articole de specialitate și de presă. Este președinte al asociației Crucea Albastră din România pentru terapia dependențelor de alcool și drog.